• Teste
  • Pontul
    Săptămânii
  • Resurse
  • Evenimente
  • Calculatoare
  • Știri

Chiar ne folosim doar 10% din creier? Nu cred....

20 Oct 2019
Ştiri

Ori de câte ori cei care studiază creierul ies în public ca să răspundă întrebărilor presei, una din întrebări e aproape întotdeauna: „Este adevărat că folosim numai 10% din capacitatea cerebrală a creierelor noastre?” Urmează o expresie de dezamăgire a savantului care răspunde: „Îmi pare rău, mă tem că nu”.  Într-adevăr, acest mit este foarte răspândit, chiar şi printre oameni cu studii.


Când au fost întrebaţi, într-un studiu, „Cam ce procent din capacitatea lor cerebrală credeţi că folosesc majoritatea oamenilor?”, o treime dintre absolvenţii de psihologie au răspuns 10%. Dintr-un eşantion de absolvenţi de liceu din Brazilia, 59% cred, în mod asemănător, că oamenii folosesc numai 10 procente din creierele lor. În mod remarcabil, acelaşi sondaj a dezvăluit că până şi 6% dintre neurologi sunt de acord cu această afirmaţie!


Desigur, niciunul dintre noi nu ar refuza o sporire viguroasă a capacităţii cerebrale, dacă asta ar fi cu putinţă. În mod deloc surprinzător, vânzătorii care prosperă pe baza speranţelor nefondate ale publicului pentru autoperfecţionare miraculoasă, continuă să facă comerţ ambulant cu un izvor nesfârşit de scheme şi dispozitive dubioase bazate pe mitul celor 10 procente. Mereu în căutarea unor poveşti fericite, mass-media a jucat un mare rol în a ţine în viaţă acest mit optimist. O mare parte de copii publicitare ale unor produse legale continuă să se refere la mitul celor 10 procente ca la o realitate, de obicei în speranţa de a flata potenţialii clienţi care se şi văd trecând dincolo de limitările propriilor creiere. Spre exemplu, în populara sa carte How to Be Twice as Smart (Cum să devii de două ori mai deştept), Scott Witt (1983) a scris: „Dacă eşti ca majoritatea oamenilor, îţi foloseşti numai zece procente din capacitatea ta cerebrală” (p. 4). În 1999, o linie aeriană a încercat să ademenească potenţialii clienţi informându-i că „se spune că ne folosim numai 10% din capacitatea creierului. Cu toate acestea, dacă zburaţi cu (numele companiei şters) Airlines, folosiţi considerabil mai mult din această capacitate” (Chudler, 2006).


Totuşi, un juriu de experţi convocat de U. S. Naţional Research Council  a concluzionat că (vai!) în toate aceste autoperfecţionări miraculoase nu există niciun substitut pentru munca asiduă atunci când vine vorba de a avansa în viaţă (Beyerstein, 1999c; Druckman şi Swets, 1988). Aceste ştiri, deloc îmbucurătoare, nu au reuşit prea mult să descurajeze milioanele de oameni cărora le place să creadă că scurtătura către visele lor neîmplinite rezidă în faptul că încă nu au „prins” secretul accesării rezervorului lor cerebral vast, aşa-zis nefolosit (Beyerstein, 1999c). Promovarea ierarhică mult dorită, notele foarte bune de la examene sau statutul de autor al următorului bestseller mondial se află la îndemâna dumneavoastră, spun vânzătorii de remedii cerebrale miraculoase.


Şi mai discutabile sunt ofertele antreprenorilor New Age care propun sporirea aptitudinilor parapsihologice, pe care se presupune că le posedăm cu toţii, cu trucuri obscure pentru dezvoltarea abilităţilor mentale. Parapsihologul autoproclamat Uri Geller (1996) pretindea că „de fapt, majoritatea dintre noi folosim doar aproximativ zece procente din creier, poate nici atât”. Promotori precum Geller sugerează faptul că puterile paranormale rezidă în cele 90 de procente ale creierului pe care oamenii obişnuiţi, forţaţi să-şi folosească doar cele 10 procente, nu au învăţat încă să acceseze puterile parapsihologice.
De ce s-ar îndoi un cercetător care studiază creierul de faptul că 90 de procente dintr-un creier mediu sunt inactive? Există câteva motive. Mai întâi de toate, creierul nostru a fost format prin selecţia naturală. Ţesutul cerebral necesită multe resurse pentru a creşte şi a funcţiona; la o greutate de abia 2–3% din greutatea noastră corporală, consumă peste 20% din oxigenul pe care îl respirăm. Este puţin plauzibil că evoluţia ar fi permis irosirea atâtor resurse pentru a construi şi a menţine un organ atât de puţin utilizat. Mai mult, dacă faptul de a avea un creier mai mare contribuie la flexibilitatea care susţine supravieţuirea şi reproducerea – ceea ce reprezintă „direcţiile principale” ale selecţiei naturale – este greu de crezut că orice creştere, cât de mică, în puterea de procesare nu ar fi acaparată imediat de sistemele existente din creier pentru a mări şansele individului în lupta continuă de a prospera şi procrea.

Îndoielile cu privire la cifra de 10% sunt alimentate, de asemenea, de dovezi din neurologia clinică şi din neuropsihologie, două discipline care ţintesc către înţelegerea şi ameliorarea efectelor leziunilor cerebrale. Pierderea a mai puţin de 90% din creier din cauza unui accident sau a unei boli are aproape întotdeauna consecinţe catastrofale. Spre exemplu, să privim la mult mediatizata controversă din jurul statutului nonconştient şi a morţii lui Terri Schiavo, tânăra femeie din Florida care a stat într-o stare vegetativă continuă timp de 15 ani (Quill, 2005). Deprivarea de oxigen care a urmat unui stop cardiac din 1990 a distrus aproximativ 50% din cortex, partea superioară a creierului responsabilă pentru starea de conştienţă. Ştiinţa modernă a creierului argumentează că „mintea” este totuna cu funcţionarea creierului. Prin urmare, pacienţi ca doamna Schiavo şi-au pierdut pentru totdeauna capacitatea de a avea gânduri, percepţii, amintiri şi emoţii, ceea ce reprezintă însăşi esenţa fiinţei umane (Beyerstein, 1987). Deşi unii au pretins că văd semne de conştienţă la Schiavo, majoritatea experţilor imparţiali nu au găsit nicio dovadă că vreunul din procesele ei mentale superioare ar fi fost salvat. Dacă într-adevăr 90% din creier ar fi nefolosit, lucrurile ar fi stat altfel.


Cercetările relevă, de asemenea, că nicio arie a creierului nu poate fi distrusă de accidente vasculare cerebrale sau traume la cap fără a cauza pacienţilor deficite serioase de funcţionare cerebrală (Kolb şi Whishaw, 2003; Sacks, 1985). În mod asemănător, stimularea electrică a unor regiuni din creier în timpul operaţiilor neurologice nu a reuşit să descopere vreo „arie tăcută”, una în care persoana nu trăieşte experienţa niciunei percepţii, emoţii sau mişcări după ce neurochirurgul aplică mici impulsuri electrice (neurochirurgii pot reuşi acest lucru cu pacienţi conştienţi aflaţi sub anestezie locală, deoarece creierul nu conţine receptori pentru durere).


Secolul trecut a fost martorul apariţiei tehnologiilor din ce în ce mai sofisticate pentru a trage cu ochiul asupra „traficului” cerebral (Rosenzweig, Breedlove şi Watson, 2005). Cu ajutorul tehnicilor de imagistică cerebrală, cum ar fi encefalograma (EEG), tomografia cu emisie de pozitroni (PET) şi aparatele pe bază de rezonanţă magnetică funcţională (MRI), cercetătorii au reuşit să localizeze un vast număr de funcţii psihologice în anumite arii cerebrale. Supunând animalele şi, uneori, oamenii, unui tratament neurologic, cercetătorii pot insera sonde de înregistrare în creier. În ciuda acestei cartografieri detaliate, nu au apărut niciun fel de arii „tăcute”, în aşteptarea unor noi atribuţii. De fapt, chiar şi sarcinile simple necesită, în general, contribuţii ale unor arii de procesare răspândite, practic, în întregul creier.


Alte două principii ferme ale neuroştiinţei creează şi mai multe probleme pentru mitul celor 10 procente. Ariile creierului care nu sunt folosite din cauza unor leziuni sau boli vor suscita două posibile reacţii. Indiferent de afecţiune, fie dispar sau „degenerează”, cum spun neurologii, fie sunt preluate de arii învecinate care se află în căutarea unor teritorii nefolosite pentru a le coloniza în vederea propriilor scopuri. În oricare dintre cazuri, este puţin probabil ca un ţesut cerebral în bună stare şi nefolosit să rămână marginalizat prea mult timp.


Acestea fiind spuse, dovezile sugerează că nu există nicio roată cerebrală de rezervă care să aştepte să fie montată cu ajutorul industriei de autoperfecţionare. Astfel, dacă mitul celor 10 procente este slab susţinut, cum a început? încercările de a ajunge la originile acestui mit nu au descoperit nicio sursă clară, dar s-au materializat câteva indicii ispititoare (Beyerstein, 1999c; Chudler, 2006; Geake, 2008). O pistă duce la pionieratul psihologului american William James de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Într-una dintre scrierile sale pentru publicul larg, James a spus că se îndoia că o persoană obişnuită atinge mai mult de 10% din potenţialul intelectual. James a vorbit întotdeauna în termeni de „potenţial subdezvoltat”, nerelaţionându-l niciodată cu o anumită cantitate de creier angajată. O mulţime de guru ai „gândirii pozitive” care au venit mai apoi nu au fost totuşi la fel de atenţi, iar „10% din potenţialul nostru” s-a metamorfozat gradual în „10% din creier” (Beyerstein, 1999c). Fără îndoială, cel mai mare sprijin pentru antreprenorii autoperfecţionării a venit când jurnalistul Lowell Thomas i-a atribuit afirmaţia cu 10% din creier lui William James. Thomas a făcut acest lucru în prefaţa din 1936 a uneia dintre cele mai bine vândute cărţi de autoperfecţionare din toate timpurile, How to Win Friends and Influence People, scrisă de Dale Carnegie . De atunci, mitul nu şi-a pierdut niciodată forţa.


De asemenea, popularitatea mitului celor 10 procente probabil că izvorăşte, în parte, din faptul că autorii au înţeles greşit lucrările ştiinţifice asupra creierului realizate de cercetătorii din trecut. Numind un procent uriaş al emisferelor cerebrale umane „cortex tăcut”, investigatorii iniţiali ar fi putut oferi impresia greşită că ceea ce acum oamenii de ştiinţă numesc „cortexul de asociaţie” nu ar avea nicio funcţie. Aşa cum ştim acum, ariile de asociaţie au o importanţă vitală pentru limbaj, gândirea abstractă şi performanţa sarcinilor senzorio-motorii complexe. La fel, faptul că cercetătorii din trecut au recunoscut că nu ştiau ce făcea 90% din creier a contribuit probabil la mitul că această parte necunoscută nu face nimic. O altă posibilă sursă de confuzie ar fi putut veni din înţelegerea greşită din partea profanilor a rolului celulelor gliale. Aceste celule sunt cam de zece ori mai multe decât neuronii creierului (celulele nervoase). Deşi neuronii reprezintă scena acţiunii în ceea ce priveşte gândirea şi alte activităţi mentale, celulele gliale realizează funcţii esenţiale de susţinere pentru neuronii care poartă întreaga greutate, vorbind din punct de vedere psihologic. În sfârşit, cei care au căutat originile mitului celor 10 procente s-au întâlnit frecvent cu afirmaţia că Albert Einstein a explicat odată propria strălucire făcând referire la acest mit. Cu toate acestea, o căutare atentă realizată de membrii arhivei Albert Einstein consultaţi de noi nu a dezvăluit nicio înregistrare a unei astfel de afirmaţii din partea lui. Pare-se deci că susţinătorii mitului celor 10 procente pur şi simplu s-au bazat pe prestigiul lui Einstein pentru a duce mai departe propriile lor străduinţe (Beyerstein, 1999c).


Mitul celor 10 procente a motivat cu siguranţă mulţi oameni să aspire la o mai mare creativitate şi productivitate în viaţa lor, ceea ce cu siguranţă nu reprezintă ceva rău. Încurajarea şi speranţa care sunt generate aproape cu siguranţă ajută la explicarea longevităţii acestui mit. Dar, aşa cum ne-a reamintit Cari Sagan (1995) (vezi Introducere, punctul (2) referitor la dorinţa de a primi răspunsuri simple), dacă ceva sună prea bine pentru a fi adevărat, probabil că nu este. (Sursa acestei informații: Scott O. Lilienfeld. Steven Jay Lynn, John Ruscio, Barry l. Beyerstein-  50 de mari mituri ale psihologiei populare. Inlăturarea concepţiilor greşite despre comportamentul uman)

 

ÎNTREABĂ EXPERTUL

Întreabă expertul

Ai întrebări? Avem răspunsuri!

ABONARE LA NEWSLETTER

Newsletter

Abonare la Newsletter