Citim tot mai des despre X care a câştigat multe mii de lei pariind o suma modică sau de marele câştig la 6/49 cu o singură variantă simplă achiziţionată.

Câţi au văzut însă articole despre Y care şi-a tocat tot salariul în speranţa că va prinde cotele potrivite la pariuri? Sau de Z care i-a furat mamei pensia pentru că avea o intuiţie irezistibilă a deznodământului meciului din Liga Campionilor şi vroia să o monetizeze corespunzător? Sunt incomparabil mai puţine astfel de ştiri decât cele cu marile câştiguri, nu?

Ştirile despre cei care au dat lovitura, repetate tot mai des, dau senzaţia că norocul te poate lovi oarecum de după colţ deşi probabilităţile operează în defavoarea pariorului/jucătorului, casele de pariuri sau loteriile făcând pur şi simplu redistribuţie (după ce îşi taie o felie semnificativă împart sumele colectate câştigătorilor).

De unde însă dorinţa tot mai accentuată de a da lovitura, de a face dintr-un leu o avere pe care să o toci până la pensie? Din “disperare”, cum se scuză împătimiţii? Disperarea operează cu gesturi extreme, nu are de-a face cu jocul disciplinat, săptămână de săptămână. Mulţi dintre cei care ştiu că hazardul operează în favoarea organizatorilor se consolează mai degrabă cu ideea că nu cumpără decât puţină speranţă. Ştiu că n-au şanse să câştige dar vor să trăiască cu ideea că ar putea s-o facă şi pe asta se bizuie şi reţeta de succes a caselor de pariuri. Cel mai bun remediu când nu s-a instalat încă dependenţa (caz în care doar ajutorul specializat dă roade) este să calculezi periodic (săptămânal, lunar, anual) câţi bani ai investit în “speranţă”. Îţi vei da seama repede că nu prea merită şi că ai renunţat la sume deloc de neglijat prin însumare, bani care investiţi cu cap în excursii sau cadouri pentru cei dragi ar fi asigurat nişte amintiri de bună calitate şi ar fi diluat “disperarea”....